***
"Închipuieşte-ţi: era luptă crâncenă, în primele noastre linii de luptă tancurile nemţeşti se târau, zdrobind toată rezistenţa în calea lor şi, deodată, în iadul acela, am văzut cum comandantul batalionului nostru şi-a smuls casca din cap, s-a prăbuşit în genunchi şi a început... să se roage. Da, da, plângând, mormăia o rugăciune pe jumătate uitată din copilărie, cerându-I Celui Preaînalt, pe Care mai înainte Îl desconsiderase, îndurare şi mântuire. Şi atunci am înţeles că fiecare om Îl are în suflet pe Dumnezeu, pe Care până la urmă Îl va descoperi..." (pag.147)
***
"Priviţi lumea numai prin prisma iubirii şi toate problemele voastre vor dispărea, căci veţi vedea înlăuntrul vostru Împărăţia lui Dumnezeu, în om - o icoană, iar în frumuseţea pământească - o umbră a vieţii Raiului. Mă veţi contrazice, poate, zicând că pe vrăjmaşi este cu neputinţă să-i iubeşti. Aduceţi-vă aminte ceea ce ne-a spus Iisus Hristos: <<Tot ceea ce aţi făcut oamenilor, Mie Mi-aţi făcut>>. Notaţi cuvintele acestea cu litere de aur pe tablele inimilor voastre, notaţi-le şi atârnaţi-le lângă icoană şi citiţi-le în fiecare zi." (pag.149)
***
O povestioară ce mi-a amintit de ceea ce a zis Abraham Lincoln: "Whatever you are be a good one."
"(...)chiar înaintea tunderii în monahis, viitorul călugăr i-a pus dintr-o dată duhovnicului său, mitropolitul Antonie de Suroj, o întrebare sinceră şi neaşteptată.
- Iată, voi primi acum de la tine Preasfinţite, tunderea în monahism. Voi depune înaintea lui Dumnezeu şi a Sfintei Lui Biserici înaltele voturi monahale. În ceea ce priveşte votul curăţiei, aici totul este clar. Cu votul sărăciei, de asemenea, totul e limpede. Cu votul, legat de rugăciune, la fel. Dar iată, în ceea ce priveşte votul ascultării, nu pot înţelege nimic!
- Cum aşa? s-a mirat mitropolitul Antonie.
- Păi, iată cum, a explicat cu chibzuinţă părintele Vladimir. Pe mine mă vor face de prima nu doar monah, ci şi episcop. Asta înseamnă că eu, datorită funcţiei, voi da dispoziţii şi voi conduce. De cine voi asculta eu atunci? La cine porunceşti să intru în ascultare?
Mitropolitul a căzut pe gânduri. Iar apoi a spus:
- Să faci ascultare de fiecare om pe care îl vei întâlni în calea vieţii tale; dar numai dacă rugămintea lui va fi pe măsura puterilor tale şi nu va contrazice Evanghelia.
Această poruncă i-a mers la inimă părintelui Vladimir, deşi după aceea, pentru cei ce au fost în preajma Preasfinţitului, a fost destul de neplăcut, din pricina dispoziţiei lui neîncetate de a împlini cu fermitate şi irevocabil votul acesta monahal. Şi mă refer în special la mine. Această sfântă ascultare a Preasfinţitului nu o dată s-a transformat pentru mine într-un adevărat chin!
Să zicem că mergeam împreună prin Moscova. Într-o zi ploioasă, urâtă. Şi ne grăbeam să ajungem undeva. Şi deodată, din întâmplare îl oprea pe Preasfinţitul o bătrână.
- Pă-ărinte! zornăia ea cu glasul ei bătrânesc, fără să ştie, desigur, că înaintea ei nu e niciun părinte, ci un episcop, şi încă unul din America. Părinte, ajută-mă puţin, sfinţeşte-mi şi mie odaia! E al treilea an de când îl rog pe părintele nostru Ioan, dar el tot nu vine. Poate te milostiveşti şi o sfinţeşti.
Eu nu apucam nici să deschid gura, că Preasfinţitul arăta cea mai înflăcărată dispoziţie de a-i împlini rugămintea, ca şi cum toată viaţa aşteptase doar acea ocazie, pentru a-i sfinţi odaia acelei bătrâne.
- Presfinţite! îi spuneam eu, de parcă aş fi fost osândit la moarte. Nici măcar nu ştiţi unde este această odaie! Bunicuţo, unde să mergem?
- Păi, nu e departe, în Orehovo-Borisovo! De la metrou patruzeci de minute cu autobuzul! Nu-i departe! spunea bucuroasă bătrânica.
Şi Preasfinţitul, lăsând la o parte treburile noastre importante (să îl contrazici în asemenea cazuri, era inutil), se îndrepta mai întâi spre celălalt capăt al Moscovei, la o biserică, la un preot cunoscut, să ia toate cele necesare pentru rânduiala sfeştaniei. (Eu, fireşte, mă târam după el.) Iar bătrâna (de unde avea atâta putere?!), nevenindu-i încă să creadă, de bucurie mergea repede, cu paşi mărunţi, în urma noastră, şi îi povestea fără încetare Preasfinţitului despre copiii şi nepoţii care de mult timp nu o mai vizitau.
După marşul spre biserică, chiar în orele de vârf, coboram la metrou şi dintr-un vehicul în altul ajungeam la marginea Moscovei. De acolo, aşa cum bătrâna făgăduise, ne zgâlţâiam patruzeci de minute, înghesuiţi într-un autobuz arhiplin. Şi, în cele din urmă, Preasfinţitul sfinţea o cămăruţă de opt metri, într-un bloc cu nouă etaje, şi făcea acest lucru la fel de cucernic, maiestuos şi solemn cum făcea întotdeauna dumnezeieştile slujbe. Apoi stătea la masă lângă fericita bătrână (şi amândoi erau extrem de mulţumiţi unul de altul) şi ridica în slăvi ospăţul - ceai cu covrigi şi cu dulceaţă de vişine învechită şi zaharisită. După care primea recunoscător o rublişoară pe care ea i-o strecura pe furiş "părinţelului" la despărţire.
- Domnul să te mântuiască! îi spunea bătrâna Preasfinţitului. Acum îmi va fi drag chiar şi să mor în această cămăruţă." (pag. 379)
***
(...)cum a spus un pustnic de demult, avva Forta: "De voieşte Dumnezeu să trăiesc eu, ştie cum mă va iconomisi; iar de nu voieşte, la ce îmi trebuie viaţa?" (pag.460)
carte recomandată de Dana B.
Pin It
No comments:
Post a Comment